Cum să refaci viziunea cartea liliecilor. Meniu de navigare


Cultura îşi datorează fructele cele mai înalte epocilor slăbite politic" Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc. Dreapta cumpănire, caracteristică spiritului românesc, cedează în faţa exceselor, furiei nihiliste, iconoclaste şi resentimentare, autodispreţului de speţă cioraniană. Lepădarea de modele este radicalizată, astfel încât eclipsează acţiunea ferească de remodelare a modelelor, relecturii îi ia locul contestarea anihilantă, eticul substituie, în demersul exegetic, esteticul.

Modelul Eminescu se cere a fi demolat cum să refaci viziunea cartea liliecilor numele integrării precipitate în Europa. Pe fundalul lepădării de modele, epistema postmodernismului se impune în mod autoritar cu un solid eşafodaj teoretic.

Babilonia atitudinilor personaliste, patetice, cu titlu de adevăruri absolute intolerante faţă de atitudinile şi adevărurile altora, dau naştere fa o atmosferă de felul aceleia care domină Fierăria lui Iocan din Moromeţii lui Preda, în care fiecare intră cu părerea sa de neclintit, cu gazeta sa şi interesul său partizanul. Lovinescu I Titu Maiorescu este stăpânit - în scris ca şi în viaţa publică - de un spirit demiurgic: în-fiinţându-se ca om de cultură, el înfiinţează şi cultura română.

cum să refaci viziunea cartea liliecilor

Activitatea sa se desfăşoară sub semnul Începutului absolut, el apărând ca un Pionier în stare pură, ca un deschizător ideal de direcţie nouă.

De la el începe Totul, anume în urma acţiunilor sale de pionierat ia naştere cultura, se instituie în câmpul ei adevărul şi criteriul valoric, fără de care e imposibil progresul. Esenţa unui început nu poate fi decât romantică, fiindcă a începe înseamnă a im-pune ceva nou, impunerea echivalând întrutotul cu o contra-punere, cu sfidarea obişnuitului, deja-primitului.

cum să refaci viziunea cartea liliecilor

Ca şi Eminescu, ca şi Cantemir sau Hasdeu, Maiorescu are conştiinţa marcată existenţial de specificul istoriei naţionale: complexul Meşterului Manole îi condiţionează profund fiinţa. Ceea ce construieşte cu temeritatea şi impulsul divin-originar ştie că se poate prăbuşi peste noapte, că e nevoie - până la urmă - de jertfa, şi el se dedă, în acest caz limită, unor acţiuni precipitate, fără a se agita şi fără a-şi pierde timpul cu ceva secundar.

Ca să izbutească, trebuie să se consacre numai şi numai esenţialului, să supună totul direcţiei adevărate şi sănătoase, să construiască ceva solid, începând chiar cu fundamentul.

Imperativul său categoric e ca El şi ceilalţi asemenea Lui să pună temelia zidirii frumosului, binelui şi adevărului. Deci, e multă înfrigurare în acţiunile de Pionier ale lui Maiorescu, încât efigia lui tradiţională de fiinţă olimpică, raţională se cade radical corectată. Da, aparent, e o figură apolinică, de o frumuseţe rece, esenţialmente arctică, e o figură ce se impune prin aerul solemn, pontifical cu care comunică de la altitudine, idealul lui clasic cultul pentru sănătate, frumosul ideal, rigoare, echilibru potenţându-i impersonalitatea, superioritatea -am zice - hyperionică.

Azi, o asemenea imagine simplificatoare nu mai este acceptabilă. Fiinţa lui este minată de nelinişti, vălul raţionalităţii carteziene ascunde adesea o pasionalitate ferventă, teama că ceea ce construieşte se poate prăbuşi se converteşte în siguranţă, în nestrămutare.

Calmul clasicist, Olimpianismul trădează o îngrijorare existenţială.

Încrezut că îşi poate dirija Destinul şi că poate face cursul lucrurilor să asculte de voinţa sa, conştient de excepţionala înzestrare de la natură monstruoasă chiar în aşa fel încât îi produce teama ca aceste daruri să nu le piardă la maturitateTitu Maiorescu are o carieră strălucită: urmează studiile la Academia Theresiană.

Cariera sa politică şi profesională nu are nicidecum o evoluţie netedă ideală, accidentele dramatice nelipsind cu totul, ba mai mult fiind sensul hipermetropiei măsură să modifice liniile esenţiale ale portretului său. Pasiunile melomane, pornirile sentimentale, accidentele în construcţia raţionalistă a caracterului său se decide, odată, chiar să se sinucidăscârba cu care întâmpină destituirile din învăţământ dau căldură cum să refaci viziunea cartea liliecilor sale clasiciste încremenite, colorează existenţial fiinţa unui om ce era încrezut pe deplin că-şi poate influenţa şi dirija după proprie voie Destinul.

De aceea, e cazul să întrevedem în personalitatea excepţională maioresciană nişte lumini romantice caracteristice Începutului Absolut, ce se relevă prin voinţa demiurgică de a construi şi de a propune Lumii modelul propriului Eu, prin hotărârea nestrămutată de a întreţine, nestinsă, flacăra adevărului şi prin acţiunea, prometeică, de a întoarce pe firmamentul vieţii publice româneşti Soarele progresului.

Titu Maiorescu s-a văzut nevoit, determinat de însuşi destinul nostru în istorie, să acţioneze sub semnul unei legitime grabe şi să asculte numai de imperativul solidităţii, durabilităţii: deci, a afirmat negând, a construit ruinând ceea ce se împotrivea construcţieipregătind terenul şi totodată înălţând zidul nu mai avea timp pentru delimitarea strictă a etapelor!

Personalitatea criticului este de căutat în impersonalitatea construcţiei pe care a înălţato. Ca şi Meşterul Manole, el este imolat, cum să refaci viziunea cartea liliecilor contopit prin sacrificiu cu zidul. Prudenţele, neacceptările complete sau chiar contestările discrete sau făţişe au luat masca unei recunoaşteri a Criticului fără opera critică pe măsura simbolului, a unei Exemplarităţi fără.

Imaginea lui Maiorescu este una extrem de controversată, ca ceea a oricărui Pionier: fascinaţia Măreţiei sale într-un fel abstracte e subminată insidios de atestarea energică a unor goluri ce-o contrazic. În orice caz, aprobarea inerţială a rolului istoric e însoţită de dezaprobările prompte, impuse de momentul examenului.

Citit atent, portretul sugestiv pe care-l face G. Călinescu în monumentala sa Istorie relevă tocmai o contestaţie fină, abil ascunsă în modulările expresiei, incisive ca de obicei la critic. Analiza se îndrumează pe un făgaş contrapunctic, şi Luminile puternice ale personalităţii maioresciene se văd concurate serios de tot atât de puternice Umbre. Măreţia autorului Criticelor este, în viziunea călinesciană, mereu ajutată de îngustime, cunoaşterea vagă a anumitor domenii sau chiar de. Este învederat faptul că raportarea se face la ceea ce simbolizează Maiorescu, adică Marele Critic, aşa cum apare el în haina legendară.

Scuturat de un asemenea veşmânt, strălucirea lui păleşte şi mărginirea personalităţii apare ca o surpriză neplăcută. Lucrează permanent, însă, în cadrul operei lui, un mecanism al recuperării: astfel, cultura temeinică poate să salveze o anumită îngustime de vederi, acelaşi efect salvator având-o şi capacitatea rară de exprimare a ideilor.

Calaméo - Cimpoi Mihai, Vol. I

Acea doză de platitudine ţine pe Maiorescu la nivelul epocii lui şi-i dă lectura dezvoltă viziunea contemporanilor. Un Maiorescu estet al esenţelor rare ar fî fost un dezgustat, un neîncrezător în literatura română".

Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ed. II, Bucureşti,p.

  • Hipermetropia se dezvoltă brusc
  •  Мне нужно кольцо, - холодно сказал .

Cât priveşte prezenţa unui fond analitic serios în opera lui Titu Maiorescu, G. Toate ideile Sămănălorului sunt în Maiorescu şi totuşi criticul a fost atacat ca adversar. Dealtfel toate ideile temeinice ale criticei noastre ca şi toate platitudinile vin de la Maiorescu" Ibidem, p. Concluzia autorului Istoriei.

Cimpoi Mihai, Vol. I

Măreţia Iui are un fond pe jumătate negativ. Făcuse la vreme bunele sale lecturi şi acum deschidea cărţile pentru odihna sufletului, însă de aci va ieşi o anume superficialitate didactică, o elementaritate a spiritului" Ibidem, p. Elementaritatea spiritului critic are, aşadar, o măreţie neumbrită. Umbrele din personalitatea lui Maiorescu ne pot contraria, mai cu seamă, astăzi, în perioada revizuirilor furibunde după cum vom vedea mai încolo ; totuşi înalta lui Umbră ne sporeşte încrederea că avem de a face cu un Critic, cu un ctitor de Cultură.

Călinescu având impresia că Maiorescu confunda fondul sufletesc cu depozitul obiectiv al cunoştinţelor, cu instrucţia "Pentru el, o greşeală de cronologie, o ignoranţă în materie prozodică, o lipsă de documentare bibliografică sunt diminuări de fond".

cum să refaci viziunea cartea liliecilor

Pe lângă semnificaţia universal-valabilă de aparenţă, neadevăr, conceptul formă fără fond denumeşte o realitate naţională: modul de a altoi formelor dinafară pe un fundament impropriu. Avem politică şi ştiinţă, avem teatru, avem chiar şi o constituţiune. Dar, în realitate, toate aceste sunt producţiunî moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc" Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti,p.

În întreaga scară de acţiuni a lui Titu Maiorescu - de la transcrierile meticuloase, în liste mari a tuturor greşelilor elementare de limbă, calchierilor, inadvertenţelor stilistice şi citarea vorbelor multe întrebuinţate pentru idei puţine până la punerea în lumină a valorii operei unor scriitori de talia lui Eminescu îmbunătățirea vederii conform metodei Beys întrezăreşte uni mare strateg al valorilor.

Toate polemicile lui, mărunte, aplicate pe un citat oarecare din foaia politică şi literară sau având caracter de campanie desfăşurată ce face uz de toate mijloacele cum să refaci viziunea cartea liliecilor argumentele supreme, se localizează într-un anumit sens: spre a susţine afirmarea valorilor şi consolidarea lor procesuală într-un întreg al culturii naţionale.

Criticul se erijează în postură de epidemiolog neîngăduitor: semnalează tot ce viţiază aerul sănătos, intervine spre a înlătura factorul infectant, previne, pregăteşte neobosit un teren sănătos pentru viitor. Începutul nu poate să determine o anumită indulgenţă pentru simplul fapt că este un început, atitudinea obiectivă cerând să se releve adevărul. Toate începuturile sunt anatomia organului vizual al sistemului nervos central, i se obiectează criticului în epocă, la care el îşi expune prompt contraargumentul: dacă e vorba de calitate, de valoare, de valoare intensivă, toate începuturile trebuie să fie mari.

Numai cu aceste două elemente este un început" Ibidem, p. Intrarea în câmpul valorilor adevărate se face datorită existenţei acestor două elemente necesare, care transformă cum să refaci viziunea cartea liliecilor cultural într-o verigă dialectică, ce uneşte ziua de azi cu cea de mâine.

La erorile contimporane se observă tocmai contrariul. Corul de apologişti miopie cum se restabilesc liliecii de vedere cantitatea lui stă în proporţie inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blândă, fiindcă a rezervat nulităţilor dispreţul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii contimporane" Ibidem, p.

Originea vieții[ modificare modificare sursă ] Planeta Terra s-a format acum 4,54 de miliarde de ani. Alte dovezi fizice timpurii ale substanței biogene este grafitul din roci metasedimentare de acum 3,7 miliarde de ani, descoperite în vestul Groelandei. Alte rămășițe de viață biotica au fost găsite în roci vechi din vestul Australiei, datând de 4,1 miliarde de ani.

Nu-l vor interesa cauzele şi efectele progresului general al spiritului european, pe care le relevă Buckle sau Lecky, ci, ca întotdeauna, va încerca să desluşească imperativul practic al vieţii româneşti: receptivitatea la ceea ce el denumeşte direcţiunea veşnică a inteligenţei omeneşti spre întinderea cunoştinţelor şi sporirea condiţiilor binelui general.

Ibidem, p. Maiorescu suportă, indiscutabil, influenţa, atât de autoritară în epocă a lui Schopenhauer şi Hegel.

Din Hegel este luată, zice Călinescu, propoziţia că obiectul de artă e o reprezentare sensibilă a ideii şi mai bine zis a idealului, deoarece după Hegel absolutul se explică nemijlocit în natură, iar în artă idealul artistic, încolo ar rămâne un schopenhauerian declarat frumosul ca reprezentare a ideii sensibile, purificare şi ridicarea prin artă deasupra vieţii cotidiene, identificarea creatorului cu subiectul care este contemplator şi cunoscător pur ş.

Totuşi, şi în acest caz, ni se pare că Maiorescu îşi exercita rolul său fundamental de strateg al valorilor. În articolele de critică literară propriu-zisă sunt aplicate cu severitate neabătută principiile şi nonnele cultivate de el din raţiunea de a nu tulbura prin nimic siguranţa axiologică a interpretării. De aceea poeziile cu intenţii politice actuale, odele la zile solemne, compoziţiile teatrale pentru glorificări dinastice etc, sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată" Comediile d-lui Caragiale,Ibidem, p.

Deci, tot ce aminteşte de domeniul practic al lumii de toate zilele, de codicele cum să refaci viziunea cartea liliecilor şi catehismul de morală, verdictele directe, declaraţiile patriotarde nimicesc emoţiunea estetică.

Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie impersonală". Nu nonnele şi principiile dau naştere literaturii, cu atât mai mult transcenderea intereselor de ordin practic.

Important ca atare e actul realizării valorii estetice. Iar căile de realizare sunt multiple, literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, după cum zice Maiorescu în finalul articolului despre Caragiale, se aseamănă unei păduri cu feluritele ei plante. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului: numai să fie planta adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele care din oraş" Ibidem, p.

Aşadar, conchidem cu Maiorescu, în sfera impersonalului, al Adevărului şi Binelui general, nu se ajunge oricum, ci printr-o puternică valoare personală. Îi lipseau vădit întinderea, termenii de comparaţie, aspectul procesual al devenirii. El nu se desfăşoară în timp şi spaţiu, ci rămâne înfeudat începutului absolut, al cărui expresie deplină este opera, identificată cu activitatea sa culturală generală.

IV Un merit fundamental al lui Titu Maiorescu e şi acela de a fi impus efigia clasică a lui Eminescu, care rămâne în lineamentele ei esenţiale şi în conştiinţa contemporanilor sfârşitului secolului al XX-lea şi, bineînţeles, şi al începutului secolului al XXI-lea. Eminescu şi poeziile lui, scris chiar în anul trecerii în nemurire a Marelui poet este capodopera indiscutabilă a lui Titu Maiorescu, în care portretul este tras cu linii energice şi sugestive, rezultatul său fiind o statuie în stil antic, marcată de măreţie senină decantată de esenţele amare şi nebulozităţile biografiei şi având adânc imprimată în trăsăturile exterioare surprinse frumuseţea geniului.

Nu simte, prin urmare, povara unei suprasarcini strategice, a cântăririi cu discernământ, categorisirii în direcţii sau al unei alte operaţii extraestetice. Maiorescu este aici, în mod detaşat şi plenar, criticul pur. Convenţiile şi formele de epocă nu-l influenţează prin nimic; mai mult decât atât: se desprinde total de balastul lor producător de confuzii şi stingheritor în nuanţe. Criticul înlătură, cu siguranţa unui fenomenolog cum să refaci viziunea cartea liliecilor caută să scape de ceţurile incertitudinilor şi îndoielilor şi cum să refaci viziunea cartea liliecilor iasă cât mai repede în cercul luminos al conştiinţei acest proces va fi expus în toate etapele şi momentele lui în articolul Din experienţă,vălul de legendă ce a dovedit să se lase peste chipul poetului şi impune cu aer decis Adevărul său imbatabil.

Fireşte, nu lipsesc nici absolutizările, nici polemica de la altitudinile superiorităţii morale şi intelectuale, utilizate cu măestrie şi verva tipic-maioresciană în articole ca Beţia de cuvinte, Oratori, retori şi limbuţi, Observări polemice, dar ele au o notă discretă, de un calm remarcabil al inteligenţei. Determinarea de social, vulgarizatoare, este respinsă cu fennitate, criticul lăsând frâu liber totuşi gândului din necesităţi polemice mai acute s-o apuce pe făgaşul incredibilului.

Nu putem, astfel, semna la afirmaţia lui, potrivit căreia nu importă dacă Eminescu ar fi crescut în România sau în Franţa, şi nu în Austria şi Germania. Ar fi rămas acelaşi, soarta lui nu s-ar fi schimbat? Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc" Ibidem, p. Poetul îşi urmează drumul său firesc, ascultând de îndemnurile lăuntrice ale fiinţei.

Se exagerează atunci când toate acestea se pun în legătură cu izbucnirea alienaţiei mintale, cu indiferenţa societăţii, surdă la mizeria poetului.

El nu a avut griji existenţiale în sensul cum să refaci viziunea cartea liliecilor al cuvântului, atâta timp cât l-au servit puterile sale intelectuale.

În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente" Ibidem, p. Maiorescu a nesocotit în personalitatea lui Eminescu geneza interioară, spirala dialectică a ascensiunii. De netăgăduit este, însă, unghiul modern al receptării poetului prin prisma personalităţii. Eminescu, în viziunea maioresciană, nu e doar un Poet, fie şi mare; e o Personalitate.

  • Depășind linia de vedere
  • Надо идти за ними, думал .

Modul de a se manifesta al personalităţii eminesciene este spontan, suveran şi străin, prin urmare, de modele străine. Pentru el nu există constrângeri obiective, toate situaţiile, oricât de vitrege, fiind supuse lucrării interne bogate a acestei personalităţi.

Evenimentele externe sunt transformate, fără nici un impediment, în pretexte de afirmare intelectuală, poetul angajându-se într-un joc spectaculos cu ele, în care se complace narcisic, joc prin care le şi domină efectiv.

cum să refaci viziunea cartea liliecilor

La bibliotecă, pentru a-şi spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor şcolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ; în cercul de amici literari, pentru â se bucura fără invidie sau râde fără răutate de scrierile cetite; la redacţia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale - în toate aceste ocupări şi sfere Eminescu se află fără silă în elementul său" Ibidem, p.

Portretizarea continuă prin dezagregarea nucleului central, surprins în primele pagini; se accentuează cauza exclusiv internă a înnebunirii sale, apoi neputinţa legitimă de avea un simţământ prea intensiv al fericirii şi nici unul extrem al marii nefericiri.

Şi, lucru interesant de observat, cum să refaci viziunea cartea liliecilor forma nebuniei lui era o veselie exultantă" Ibidem, p. După citatul ilustrativ din finalul Luceafărului, începe cel de-al doilea capitol al articolului în care se face o legătură organică între personalitatea astfel înţeleasă şi bogăţia de idei care înalţă întreaga lui simţire. Pentru prima cum să redau vederea adulților se renunţa la o separare artificială a personalităţii poetice de cea intelectuală, unitatea lor dialectică fiind văzută cu perspicacitate.

Păcat numai că această extraordinară intuiţie maioresciană, hotărâtoare pentru actul exegetic modern, nu a fost observată sau, mai bine zis, nu a putut fi observată din cauza dăinuirii pe parcursul a mai multe decenii a acestei păgubitoare separaţii care - sperăm - va fi spulberată definitiv odată cu încheierea Ediţiei naţionale a operei eminesciene. Cum să ajungi la o privire generală atât de adâncă asupra universului, se întreabă Maiorescu, fără să fi acumulat toate treptele succesive ale cunoaşterii.

Portretul maiorescian impune, autoritar, un mare Om de cultură care se conjugă intim cu un mare Poet. O astfel de pătrunzătoare analiză a fost posibilă graţie înrudirii spirituale şi intelectuale dintre Maiorescu şi Eminescu.

A venit, prin urmare, şi timpul unei campanii de negare. Ce să faci? Nu spunea oare Maiorescu că rolul criticii este de a se exercita într-un mod forte mai cu seamă atunci când spiritul public este necultivat, când literatura e la începuturile ei sau într-o perioadă de tranziţie.

cum să refaci viziunea cartea liliecilor

Ar apare, în acest sens şi legitimitatea în cel mai înalt grad al criticismului cel mai agresiv. Suntem, evident, într-o perioadă de tranziţie, într-o perioadă când spiritul public nu este atât de cultivat, cât cultivat întru autonegare.

În acest caz, despărţirea de Maiorescu, precum de o boală a tinereţii, pare o necesitate intelectuală indiscutabilă. Semnalul l-a dat, cu un sunet de gong hotărâtor şi hotărnicitor, Alexandru Dobrescu înadică cu un an mai înainte de a se produce lepădarea de poncifele ideologice ale perioadei postbelice.

Alexandru Dobrescu argumenta, în fond, portretul critic al lui George Călinescu, punând pe seama codului genetic şi psihologic laturile detestabile ale personalităţii maioresciene. Dintr-un Adam al începuturilor aurorale, rodnice, dumnezeieşti, Maiorescu a început să devină un Golem al începuturilor crepusculare, nefertile, satanice.