Când Dumnezeu te orbeste


Cutare e la fel si tot asa e si celalalt si chiar si asta. Lamureste-te pe tine insuti ca numarul mare al paca­tosilor nu schimba cu nimic legea dreptatii si nici nu usurea­za pe nimeni de raspunderea pe care o are. Obiceiuri si inclinatii care inchid omul in pacat Sa presupunem ca gandul cel bun a când Dumnezeu te orbeste primit de noi si este luat in seama.

Acum trebuie sa ne grabim sa ni-l insusim intr-o asemenea masura incat sa devina un adevarat cui de osie, care sa puna in lucrare cu usurinta si tarie toate cele din launtrul când Dumnezeu te orbeste. Pentru aceasta trebuie sa-i facem loc de ajuns pentru a putea trece inauntru, adica sa savarsim o adevarata lucrare când Dumnezeu te orbeste noastra, ca pregatire foarte trebuincioasa si folositoare spre trezire.

O astfel de lucrare are de infruntat acele curse iscusite sau obiceiuri si inclinatii care inchid pe om in pacat. Pacatul incurca sufletul in mrejele sale nenumarate sau se ascunde de suflet sub si mai numeroasele sale invelisuri; caci in si prin sine pacatul e urat si o simpla privire il vadeste dezgustator.

Invelisul cel mai adanc si mai aproape de inima e alcatuit din amagirea de sine, nepasare si nepurtare de grija; deasupra lor si mai aproape, de suprafata stau imprastierea mintii si grija de multe, cele mai de seama lucruri care ascund si hra­nesc pacatul, obiceiurile si imprejurarile pacatoase. Deasupra tuturor sta stapanirea carnii, cel mai vadit invelis, dar nu mai putin tare sau insemnat. Primul invelis amagirea de sine, nepasarea si nepurtarea de grija e cel mai de seama.

Şi ucenicii Lui L-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.

El impiedica omul sa vada primejdia starii in care se afla si ii submineaza dorinta de schimbare. Celelalte doua nu sunt decat unelte — ele sporesc si intaresc starea de pacat. Atunci cand harul dumnezeiesc intra pana la despartitura sufletului de duh, loveste direct in primul invelis si il sfasie. Sub lucrarea lui, omul pacatos e scos la iveala cu totul si sta inaintea propriei sale cunostinte in toata hidosenia lui.

Insa cand omul cauta el insusi trezirea prin har, trebuie sa inceapa din afara si sa isi faca drum pana inauntru. Astfel, daca vrei sa urmaresti cum se cuvine gandul care ti s-a dat cu privire la viata ta pacatoasa, incepe prin inde­partarea invelisurilor pacatului asa cum ar indeparta cineva straturile de pamant pentru a scoate la iveala comoara ingro­pata dedesubt.

Refuza-i desfatarile si placerile, margineste-i când Dumnezeu te orbeste chiar si in cele mai firesti trebuinte; lungeste ceasul de priveghere, imputineaza-i hrana obisnuita, adauga osteneala peste osteneala. Mai ales, in orice chip vrei sau poti sa o faci — slabeste trupul, subtiaza-i grosimea. Prin aceasta sufletul se va elibera din legaturile materiei, va deveni mai plin de energie, mai usor si mult mai deschis lucrarilor bune. Trupul material care domina asupra sufletului odrasleste in acesta propria sa amortire si moleseala.

Nevointele ascetice trupesti slabesc aceste lega­turi si le inlatura urmarile. E adevarat, nu orice pacatos tra­ieste fara de infranare sau isi rasfata trupul.

Dar ar fi cu ane­voie sa aflam vreun om cu viata normala care sa nu aiba ni­mic de facut pentru a-si stapani trupul, când Dumnezeu te orbeste ce dorinta de mantuire i-a atins inima. Iar rostul e plin de inteles — schimba in intregime lucrarea aceluia. Ceea ce ai facut mai inainte din obisnuinta sau pentru ca iti sustii indeletnicirile obisnuite, acum fa cu unele schimbari si cu un plus de asprime, de dra­gul mantuirii — iar lucrul acesta va avea urmari imediate. Sa presupunem ca trupul deja s-a smerit — primul pas a fost facut.

Dar alte doua obsta­cole despart sufletul de sine insusi. Grijile nu lasa deloc timp pentru lucrarea launtrica. Cand se ivesc, ai un lucru in maini si alte zece in minte. De aceea ele mana pe om tot inainte, fara a-i da prilej sa se uite inapoi si sa se vada. Prin urmare, trebuie sa lasi deoparte grijile o vreme, pe toate, fara nici o exceptie.

Ai sa te apuci iarasi de treburile tale obisnuite mai tarziu, dar acum lasa-le sa inceteze, arunca-le din maini si da-le afara din minte. Odata ce grijile au incetat, vartejul persista in cap — un gand dupa altul, unul de acelasi fel, altul cu totul potrivnic.

Sufletul se risipeste, iar mintea se rasuceste incoace si inco­lo, fara a-ti ingadui astfel sa pastrezi ceva mai trainic si mai statornic. Când Dumnezeu te orbeste fiii acestia risipiti ai tai intr-unul singur, asa cum pastorul isi strange turma sau cum lentila aduna razele imprastiate, si intoarce-i asupra ta insuti.

Vointa de a patrunde mai adanc in tine insuti si a lucra asupra ta, de a stavili grijile si gandurile risipite, cere desigur negresit urmatoarele inlesniri: pe de o parte insingurare, iar pe de alta incetarea oricaror preocupari obisnuite atat personale, cat si sociale.

Mai intai, aceasta smerire a carnii are ne­voie de o schimbare in felul in care iti implinesti trebuintele firesti.

Predica Parintelui Cleopa la Duminica Orbului

In acest sens, cel mai prielnic timp pentru a-ti schim­ba viata, trebuie socotit in vremea postului mai ales in Sfantul si Marele Post. Totul ajuta la aceasta in timpul Postului — acasa, la biserica si chiar si in societate [2].

In aceasta perioada totul este socotit ca o pregatire pentru pocainta. La fel, asta nu inseamna ca atunci cand gandul cel bun de a-ti schimba viata a venit, trebuie sa ii amani implinirea pana cand va incepe Postul.

Tot ce se cere in aceasta vreme poate fi savarsit oricand altcandva, si in afara posturilor.

Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei ce vad sa fie orbi Ioan 9, 39 Hristos a inviat! Iubiti credinciosi, Multe invataturi de tot felul putem scoate din Sfinta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste invataturi este cea despre orbirea duhovniceasca a omului robit de pacate. Cita orbire spirituala era in mintea carturarilor si fariseilor, care, nu numai ca nu credeau in minunile mai presus de fire facute de Hristos Domnul, ci si hula mare aduceau asupra Lui, zicind ca, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni Marcu 3,

Dar cand a sosit Sfantul si Marele Post e un pacat sa irosesti prilejul de a te ingriji de mantuirea sufletului tau, asa cum a fost irosit altadata. Daca cineva, care a primit gandul mantuitor de a-si schimba viata, dar in afara Postului, e impiedicat de modul sau de viata sa il si implineasca, ar fi mai bine pentru el sa se retraga o vreme intr-o manastire.

Credinţă şi orbire sau despre vederea fără folos

Acolo ii va fi mult mai les­ne sa se stapaneasca. Inaintea ta se afla omul tau launtric, cufundat in somnul adanc al nepurtarii de grija, nepasarii si orbirii. Incepe sa-l dezmeticesti. Gandul cel bun care a venit, deja l-a necajit un pic.

Paseste spre aceasta cu nadejde tare si cu staruinta sufleteasca neslabita, cu toata luarea-aminte si incepe sa te silesti cu tot felul de imagini, mai mult sau mai putin tari si infioratoare, primindu-le pe toate in starea ta launtrica de a fi. Mai intai, indeparteaza valurile de pe ochii mintii tale, care o tin intr-o stare de orbire.

Daca omul nu leapada paca­tul si nu fuge de el, aceasta e pentru ca nu se cunoaste pe sine si primejdia in care se afla din pricina pacatului când Dumnezeu te orbeste.

când Dumnezeu te orbeste

Daca ochii i-ar fi deschisi, ar fugi de pacat ca de o casa cuprinsa de flacari. O asemenea orbire este urmarea neluarii-aminte la sine insusi — omul nu se cunoaste pe sine pentru ca nu a intrat niciodata in sine si nici nu s-a gandit vreodata la sine sau la starea sa morala.

Insa in cea mai mare parte intunecarea ii este intretinuta de anumite convingeri oarbe despre sine in­susi. Omul isi tese o plasa de ganduri, in care se inchide sis­tematic pe sine.

Cum te orbeste intunericul

Pesemne ca aceste ganduri nu sunt decat ca niste plase de paianjen — anomalii fizice ale deficienței vizuale sunt cu putinta doar in mica masura si totusi mintea niciodata nu le desface cu grija, iar inima vorbeste cu multa tarie despre realitatea si prezenta lor. Aceasta e amagirea morala sau prejudecata ce se naste din amestecul inimii in lucrurile mintii. Tocmai de aceea e nevoie sa unim o anumita cumpatare si intelepciune cu lua­rea-aminte in acest moment, lepadand orice inselaciune a inimii inraite.

Daca inima vrea sa simta ceva in clipa cu pri­cina, sa simta atunci sub inraurirea puterii de inchipuire a mintii si nu doar prin ea insasi, ca si cum ar lua-o de capul ei. Altfel, iarasi va sili mintea sa-si inchipuie lucrurile asa cum ii plac ei; iarasi va sili mintea sa se supuna inimii, pricinuind neoranduiala si ravasire in intelegere si, in loc sa o lumineze, doar o va scufunda intr-o orbire si mai adanca.

Gandurile care tin omul in orbire Punandu-te acum intr-o astfel de imprejurare, incepe sa aduci pe teren neutru diferitele ganduri care te tin in orbire si supune-le unei judecati aspre si nefatarnice.

când Dumnezeu te orbeste

Aceasta e prima amagire — sa-ti insusesti darurile si fagaduinta cresti­nismului, insa fara nici o grija pentru a inradacina in tine adevaratul crestinism; sau sa-ti adaugi ceea ce nu poti do­bandi decat prin vartutea si vrednicia cea din launtru.

Arata­ti singur ca e o amagire sa nadajduiesti intr-o simpla denumi­re, ca Dumnezeu poate ridica fii lui Avraam si dintr-o piatra si ca poate lua viziune congenitală 80 de la tine oricand, atata vreme cat cele de trebuinta pentru a avea parte de ea nu sunt implinite degraba.

Mai ales, cauta sa intelegi ce inseamna sa fii crestin, uneste-te cu acest ideal si vei vedea cat mai tine aceasta proptea a orbirii tale. Ne vedem de treburile noastre nu fara de chibzuiala sau pricepere, asa cum fac altii.

  • Acuitatea vizuală normală este
  • Если вы по глупости упадете, то это будет ваша личная глупость, кто бы ни придумал эти ступени.

Altii, dimpotriva, sunt inselati de infatisarea tru­peasca — putere, frumusete, si forma. Atat unii, cat si ceilalti sunt cu atat mai orbiti cu cat se inalta mai presus de cei din jur. Trebuie sa te asiguri ca: 1 Inzestrarile firii oricum nu au nici o valoare morala, când Dumnezeu te orbeste nu sunt o facere a mainilor noastre, ci ne sunt daruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au inca si mai putina valoare in crestinism, pentru ca firea a când Dumnezeu te orbeste pervertita prin pacatul stra­mosesc.

Sfinteste toate bunele tale inzestrari prin credinta in Hristos Mantuitorul si printr-o viata pe masura acestei cre­dinte si abia dupa aceea socoteste-le bune. Ţi se va cere mai mult cu cat ti s-a dat mai mult. Grija sa-ti fie nu la talente, ci la punerea lor in lu­crare. Ai ceva sa arati pentru ele? E castigul pe masura cheltuielii? Tot ce mi-ai infatisat nu e el. Fiecare va raspunde pentru sine insusi.

Biblia afirma ca orbirea spirituala este incapacitatea de a mai detecta si deduce lucrurile si persoana lui Dumnezeu. In fata acestei orbiri Biserica este chemata sa rosteasca din abundenta mesajul vindecator al Evangheliei. Motivarea si indarjirea Bisericii trebuie sa fie maxime impotriva acestui blestem al orbirii spirituale.

Priveste-te pe tine, si separandu-te de ceilalti, judeca-te numai pe tine fara a te raporta la ei. Dar daca chiar vrei sa te pui alaturi de altii, atunci compara-te cu sfintii cei bine-placuti lui Dumnezeu. Ei sunt legea crestina cea vie si pilda pentru cei ce vor sa se mantuiasca. Daca te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai gresi.

Şi pe langa asta, nu sunt chiar oameni de rand, ci persoane insemnate. Cel mai gros si mai intunecat val al orbirii este tocmai aparenta buna-cuviinta a purtarii din afara si legaturilor cu cei din jur!

Omul ORBIT de Diavolul si de Dumnezeu

Sa-ti fie cit mai limpede ca cele din afara nu au nici o insemnatate fara cele din launtru. Buna purtare in afara e frunza, in vreme ce bunatatea din launtru e roada. Frunzele smochinului fagaduiau roada, dar Mantuitorul, neafland nici una, l-a blestemat. Acelasi lucru se intampla si cu orice om cu o buna randuiala exterioara, dar care sta inaintea fetei lui Dumnezeu fara o inima cu adevarat buna si tematoare de El.

Da-mi, fiule, mie inima ta Pilde 23, 26 i-a spus Domnul celui intelept [lui Solomon]. Din inima iese tot binele si tot raul. Dupa cum ti-e inima, asa esti si tu inaintea Domnului. Daca inima ti-e mandra, atunci oricat de smerit te-ai arata in afara, Domnul tot mandru te va socoti.

Asa e si cu orice altceva.

când Dumnezeu te orbeste

Şi judecarea altora e inselatoare. Ceilalti nu ne cunosc, dar se poarta bine cu noi, fie pentru ca când Dumnezeu te orbeste socotesc buni, fie pentru ca respecta regulile de politete. Oare nu se mai intampla ca cei dimprejurul nostru ne vad rautatea, dar nu ne-o vadesc din cine stie ce socoteli ale lor?

Şi nu se mai intampla ca unii, vazand raul din altii, ii lauda pentru aceasta, dand astfel oarecare sare si piper necuviintei lor? Iar nebunii care-i asculta continua fara sa se opreasca, scufundandu-se din ce in ce mai adanc in nebunie si rautate; caci, atunci cand cineva vede pe cei din jur zambind cu placere la faptele sale, inainteaza in caile cele rele cu o anumita multumire de sine.

Oare nu tot asa am face si noi daca am sta sa ascultam cu atata grija cum ne socotesc si ne judeca altii?! Şi mai sunt o multime de oameni rai, chiar mai rai decat mi­ne. Dumnezeu nu se uita la numar. Daca toti au pacatuit, El ii va pedepsi pe toti. Priveste cati oameni s-au nascut inainte de potop si toti au pierit, afara de opt suflete. In Sodoma si Gomora cinci orase au fost arse prin foc din cer si nimeni nu s-a izbavit afara de Lot si fiicele sale.

Chinurile din iad nu vor fi deloc mai usoa­re doar pentru ca acolo se chinuiesc atatia — dimpotriva, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecaruia?

Inceteaza a te mai indreptati in pacate si ocupa-te de orbirea ta Cu aceste ganduri si altele asemanatoare, grabeste-te sa risipesti ceata cugetarii pagubitoare care te tine in orbire si nu te lasa sa te vezi asa cum esti.

Fa din aceasta telul acestei lucrari de seama asupra ta — sa ajungi pana intr-acolo, incat sa constientizezi starea primejdioasa in care te afli. Vei ajun­ge firesc la aceasta cand vei incepe sa indepartezi unul dupa altul acele lucruri care iti intretineau orbirea. Putin cate putin vei incepe sa nimicesti nadejdea desarta in tine insuti sau in cele ale tale; incetul cu incetul vei inceta sa te mai indrepta­testi pentru pacate, adica vei pune capat acestei porniri de a te indreptati mereu si in orice privinta.

Incredinteaza-te ca ceea ce numesti tu crestinismul tau nu inseamna nimic; ca, daca esti rau, inzestrarile tale intelectuale si trupesti mai de­graba te mustra decat sa te indreptateasca; ca, daca inima nu ti-e in buna randuiala, purtarea ta buna exterioara nu e decat un balci prin care il batjocoresti pe Dumnezeu, când Dumnezeu te orbeste nici lau­dele celorlalti, nici cercul larg de prieteni la pacat nu te vor apara de mania si judecata lui Dumnezeu.

Incetul cu incetul te vei desparti de gandurile tale si nu va mai ramane decat unul — un singur gand inaintea ochilor mintii si constiintei tale, care va grai raspicat impotriva ta, mai ales dupa ce te vei fi unit cu ceea ce se asteapta de la tine sa fii in Hristos.

Vei descoperi ca te-ai abatut mult de la imaginea pe care o aveai mai inainte despre tine. Ca urmare, daca in tine con­stiinta nu va lucra impotriva ta, vei deveni in chip firesc ne­sigur de tine insuti. Despartit de toti si lipsit de orice sprijin de mai inainte, ar trebui sa fii coplesit de simtul primejdiei in care te afli.

Ar trebui sa te sarguiesti in orice chip iti sta la indemana sa lucrezi asupra orbirii tale inainte de a ajunge in aceasta stare-limita. Renasterea acestui simtamant e intotdeauna pragul de cadere al pacatului, asa cum in razboi clati­narea sirurilor inamicului e semn ca in curand acesta va fugi.